Se spune că zânele se nasc la primul râset al copiilor. Ori dintr-o floare de măr. Sunt frumoase, bune și nemuritoare și vin întotdeauna în ajutorul eroului pornit pe drumul inițiatic.

Povestea curge frumos prin glasul mamei. Puiul de om este de mult prințesă în straie de cenușăreasă, ori voinic fără de tată, pornit în căutarea merelor de la mărul roșu. În amurg răcoros de vară, de sub cearșafuri mirosind a lavandă, cu sufletul la gură și ochii sclipind, puiul de om așteaptă rochia de bal și caleașca cu șase cai albi, ori povețe înțelepte, ca să biruie viclenia zmeului.

Copiilor de la Căminul Spital nr. 8, astăzi aflați în Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr.1 din București, nu li s-a citit niciodată vreo poveste. Ei n-au auzit de zâne, din cărți. Însă au cunoscut una. Au zâna lor. O cheamă Linda. Linda Alison Barr. Și an de an, de aproape 25 de ani încoace, vine din Dumfries, Scoția, pentru ei. Iar în Scoția, trăiește și muncește pentru ei. Îi cunoaște de când erau mici. Copiii au făcut primii pași cu ea, au crescut cu ea, și unicele momente de bucurie din viața lor se leagă de ea.  “Lindaaa!” strigă, ca într-un val-domino, pe aproape 40 de glasuri, copiii-ei-acum-adulți, când o văd.

Linda1_arhiva personala a Lindei Barr

I-a cunoscut pe toți, la puțin timp după ’89. A venit în România, ca voluntar, să ajute orfanii cu probleme, abandonați în instituții. A venit surprinsă de imaginile din orfelinatele românești, care circulau prin Europa. Ca mai toți voluntarii din afară, de altfel. S-a întors șocată – realitatea de aici era mult mai dură decât lăsau pozele să se vadă – însă mai hotărâtă să facă ceva pentru copii, decât au fost mulți cu putere de decizie, de la noi. Avea, pe atunci, doar 27 de ani.

Orfanii din Centru aveau probleme profunde de sănătate mintală și probleme de sănătate fizică, asociate. Și astăzi le au. Nu sunt cei mai coerenți și atrăgători tineri din lume. Dimpotrivă. Boala, suferința și felul în care sunt nevoiți să trăiască le-au săpat urme adânci pe corp și în priviri. “Grav handicapați”, „irecuperabili” – ar fi repede etichetați, în cercuri intime, scăpate de sub “povara” corectitudinii politice. Linda a văzut în ei doar oameni. Egali cu noi, dar fără să fi avut norocul de a se fi născut sănătoși și de a fi trăit într-o familie iubitoare.

Și a făcut ce a știut ea mai bine, pentru ei. Chiar în ‘89, a înființat, în Scoția, the Dumfries Hospitals Romanian Support Group, prin care a strîns bani și haine. Prin asocierea unor profesioniști – Linda însăși fiind asistent medical generalist, specializat în psihiatrie – Dumfries Hospitals Romanian Support Group a evoluat în RAP Foundation care și în ziua de astăzi face același lucru: strânge bani pentru tinerii din Centrul de la București. Acum, cei mai mulți dintre ei au peste 20 de ani. Unii se apropie binișor de 40. Dar cu toții sunt “copiii Lindei”. Cu banii strânși în Scoția, Linda le cumpără haine și le achită servicii medicale. Cu mulți dintre tineri, merge chiar ea la stomatolog. Și nu trece o vară, de ani de zile, în care Linda să nu îi ducă pe toți în tabără, la mare, sau să nu-i scoată măcar o dată în oraș, la masă.

În 2006, a lansat și și-a lansat o provocare. A știut că în Centru există tineri care, odată ce primesc șansă și suport, pot fi aduși la stadiul de persoane independente și autonome. A pariat pe puterea implicării profesioniștilor, a apropierii, a înțelegerii profunde, a motivației și a lucrului susținut. Și a mai pariat pe magia afecțiunii și a umanului.

Proiectul “Primii pași spre independență” l-a desfășurat cu ajutorul Fundației Romanian Angel Appeal, de la București, și cu DGASPC Sector 2, de care ținea Centrul. Patru tineri cu abilități ridicate de autonomie personală și socială au fost selectați ca beneficiari. Din fondurile strânse prin RAP Foundation, Linda a cumpărat un apartament în București, l-a mobilat și utilat, apoi i-a mutat pe tineri acolo, decisă să îi învețe să se gospodărească singuri, să-și găsească o slujbă, să se descurce cu actele pe la autorități și să poată merge singuri la medic.

Nu a fost deloc ușor. Căci de mai bine de 20 de ani, unii chiar de 30, tinerii trăiseră doar în instituție și funcționaseră strict asistați. Afecțiunile și condiția de copii abandonați în orfelinat făcuseră din ei persoane lipsite de încredere în forțe proprii, temătoare, negativiste, incapabile să-și exprime emoțiile și să comunice, în general. Persoane complet neajutorate dar având, în plus, reacții și comportamente bizare și agresive.

S-a muncit mult cu ei. Timp de aproape patru ani, psiholog, educator și înfirmiere i-au ajutat să facă tranziția către demnitatea umană de care soarta îi privase. Au făcut psihoterapie, intensiv, au învățat despre procesul prin care carnea și legumele ajung, din piață, în farfurie, au învățat ce sunt acelea piață și supermarket și cum se fac cumpărăturile, ce este medicul de familie și cum se ajunge la el, cum folosesc dotările din casă, cum călătoresc cu autobuzul sau metroul. Apoi, cum gestionează comunicarea și relațiile cu oamenii – dacă trântesc și sparg farfurii, s-ar putea să fie considerați agresivi și ciudați, ei, de fapt, fiind doar mânioși și frustrați în legătură cu situații pe care simt că nu le stăpânesc.

Când au fost suficient de pregătiți, au fost ajutați să-și găsească locuri de muncă. Pentru doi dintre ei, Linda a găsit slujbe temporare, la Ambasada Marii Britanii, în vara lui 2008 și a lui 2009. Astăzi, unul lucrează ca persoană de curățenie iar altul face diverse munci administrative la BauMax, iar ceilalți doi sunt angajați la curățat vase, în două restaurante La Mama. Și sunt apreciați la serviciu. Pentru că sunt statornici și dornici să-și facă treaba bine și să mulțumească.

La apartament, au învățat să se gospodărească singuri, iar dacă la început erau permanent asistați de 3 persoane care lucrau în ture, acum doar un singur îngrijitor le mai oferă supraveghere. Iar din vara lui 2009, unul dintre tineri a iesit complet din programul de asistare, fiind foarte bine integrat atât la slujbă, cât și printre semeni. El a cerut să iasă din program, iar DGASPC de sector i-a aprobat cererea. De locuit, locuiește însă tot în apartament, alături de colegii săi de viață.

Privind în urmă, din exterior, poate că nu pare magie. Dar este. Este magia încrederii pe care Linda a avut-o în acești tineri, în potențialul lor și, mai ales, în potențialul și șansa uriașe pe care le oferă umanul și voința de a face ceva. Dacă i-a fost greu să facă lucruri frumoase pentru ei? Da, i-a fost. Dar nu mai greu decât i-a fost să lupte cu piedici și cu mentalități din România, care vedeau lucrurile altfel, sau nu le vedeau deloc.

Linda2_arhiva personala a Lindei Barr

În iunie 2014, Linda a reușit să-i mai scoată o dată la masă, în oraș, pe 20 dintre “copiii săi” de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr.1 din București. A fost o reușită la care ea nu mai spera și o surpriză neașteptată pentru ei. “Lindaaaa!”, au strigat cu toții, într-ul val-domino, când au zărit-o intrând pe ușa restaurantului.

Dacă zânele nu plâng defel, Linda și-a înăbușit cu greu lacrimi și suspine, când totul s-a terminat și i-a văzut îndepărtându-se. Dar Linda nu este o zână ca toate zânele.

Autor, Costinela Caraene
Articol publicat în numărul din Iulie – Septembrie 2014 al revistei Business Woman

Arhiva stiri

© Romanian Angel Appeal | 1991 - 2017 | Designed by Răzvan Rădulescu

Data privacy information Info Confidențialitate Date
In accordance with the GDPR Regulation, we inform you that this website can collect the following data: Referitor la regulamentul de protecție al datelor, vă informăm că acest site poate colecta următoarele date:
You will find more informations about this accessing the Terms Of Use Citiți informațiile complete accesând Termeni și Condiții
Some of the conditions are required. Please agree with then in order to move forward. Anumite condiții sunt obligatorii. Vă rugăm să le acceptați pentru a putea merge mai departe.