zana-buna

Iulie-Septembrie 2014 / The Business Woman Magazine / Costinela Caraene

Povestea curge frumos prin glasul mamei. Puiul de om este de mult prinţesă în straie de cenuşăreasă, ori voinic fără de tată, pornit în căutarea merelor de la mărul roşu. În amurg răcoros de vară, de sub cearşafuri mirosind a lavandă, cu sufletul la gură şi ochii sclipind, puiul de om aşteaptă rochia de bal şi caleaşca cu şase cai albi, ori poveţe înţelepte, ca să biruie viclenia zmeului. Copiilor de la Căminul Spital nr. 8, astăzi aflaţi în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică nr.1 din Bucureşti, nu li s-a citit niciodată vreo poveste. Ei n-au auzit de zâne, din cărţi. Însă au cunoscut una. Au zâna lor. O cheamă Linda. Linda Alison Barr. Şi an de an, de aproape 25 de ani încoace, vine din Dumfries, Scoţia, pentru ei. Iar în Scoţia, trăieşte şi munceşte pentru ei. Îi cunoaşte de când erau mici. Copiii au făcut primii paşi cu ea, au crescut cu ea, şi unicele momente de bucurie din viaţa lor se leagă de ea. „Lindaaa!” strigă, ca într-un val-domino, pe aproape 40 de glasuri, copiii-ei-acum adulţi, când o văd. I-a cunoscut pe toţi, la puţin timp după ’89. A venit în România, ca voluntar, să ajute orfanii cu probleme, abandonaţi în instituţii. A venit surprinsă de imaginile din orfelinatele româneşti, care circulau prin Europa. Ca mai toţi voluntarii din afară, de altfel. S-a întors şocată – realitatea de aici era mult mai dură decât lăsau pozele să se vadă – însă mai hotărâtă să facă ceva pentru copii, decât au fost mulţi cu putere de decizie, de la noi. Avea, pe atunci, doar 27 de ani. Orfanii din Centru aveau probleme profunde de sănătate mintală şi probleme de sănătate fizică, asociate. Şi astăzi le au. Nu sunt cei mai coerenţi şi atrăgători tineri din lume. Dimpotrivă. Boala, suferinţa şi felul în care sunt nevoiţi să trăiască le-au săpat urme adânci pe corp şi în priviri. „Grav handicapaţi”, „irecuperabili” – ar fi repede etichetaţi, în cercuri intime, scăpate de sub „povara” corectitudinii politice. Linda a văzut în ei doar oameni. Egali cu noi, dar fără să fi avut norocul de a se fi născut sănătoşi şi de a fi trăit într-o familie iubitoare. Şi a făcut ce a ştiut ea mai bine, pentru ei. Chiar în ‘89, a înfiinţat, în Scoţia, the Dumfries Hospitals Romanian Support Group, prin care a strâns bani şi haine. Prin asocierea unor profesionişti – Linda însăşi fiind asistent medical generalist, specializat în psihiatrie – Dumfries Hospitals Romanian Support Group a evoluat în RAP Foundation care şi în ziua de astăzi face acelaşi lucru: strânge bani pentru tinerii din Centrul de la Bucureşti. Acum, cei mai mulţi dintre ei au peste 20 de ani. Unii se apropie binişor de 40. Dar cu toţii sunt „copiii Lindei”. Cu banii strânşi în Scoţia, Linda le cumpără haine şi le achită servicii medicale. Cu mulţi dintre tineri, merge chiar ea la stomatolog.

Şi nu trece o vară, de ani de zile, în care Linda să nu îi ducă pe toţi în tabără, la mare, sau să nu-i scoată măcar o dată în oraş, la masă. În 2006, a lansat şi şi-a lansat o provocare. A ştiut că în Centru există tineri care, odată ce primesc şansă şi suport, pot fi aduşi la stadiul de persoane independente şi autonome. A pariat pe puterea implicării profesioniştilor, a apropierii, a înţelegerii profunde, a motivaţiei şi a lucrului susţinut. Şi a mai pariat pe magia afecţiunii şi a umanului.

Proiectul „Primii paşi spre independenţă” l-a desfăşurat cu ajutorul Fundaţiei Romanian Angel Appeal, de la Bucureşti, şi cu DGASPC Sector 2, de care ţinea Centrul. Patru tineri cu abilităţi ridicate de autonomie personală şi socială au fost selectaţi ca beneficiari. Din fondurile strânse prin RAP Foundation, Linda a cumpărat un apartament în Bucureşti, l-a mobilat şi utilat, apoi i-a mutat pe tineri acolo, decisă să îi înveţe să se gospodărească singuri, să-şi găsească o slujbă, să se descurce cu actele pe la autorităţi şi să poată merge singuri la medic. Nu a fost deloc uşor. Căci de mai bine de 20 de ani, unii chiar de 30, tinerii trăiseră doar în instituţie şi funcţionaseră strict asistaţi. Afecţiunile şi condiţia de copii abandonaţi în orfelinat făcuseră din ei persoane lipsite de încredere în forţele proprii, temătoare, negativiste, incapabile să-şi exprime emoţiile şi să comunice, în general. Persoane complet neajutorate dar având, în plus, reacţii şi comportamente bizare şi agresive.

S-a muncit mult cu ei. Timp de aproape patru ani, psiholog, educator şi infirmiere i-au ajutat să facă tranziţia către demnitatea umană de care soarta îi privase. Au făcut psihoterapie, intensiv, au învăţat despre procesul prin care carnea şi legumele ajung, din piaţă, în farfurie, au învăţat ce sunt acelea piaţă şi supermarket şi cum se fac cumpărăturile, ce este medicul de familie şi cum se ajunge la el, cum folosesc dotările din casă, cum călătoresc cu autobuzul sau metroul. Apoi, cum gestionează comunicarea şi relaţiile cu oamenii – dacă trântesc şi sparg farfurii, s-ar putea să fie consideraţi agresivi şi ciudaţi, ei, de fapt, fiind doar mânioşi şi frustraţi în legătură cu situaţii pe care simt că nu le stăpânesc. Când au fost suficient de pregătiţi, au fost ajutaţi să-şi găsească locuri de muncă. Pentru doi dintre ei, Linda a găsit slujbe temporare, la Ambasada Marii Britanii, în vara lui 2008 şi a lui 2009. Astăzi, unul lucrează ca persoană de curăţenie iar altul face diverse munci administrative la BauMax, ceilalţi doi fiind angajaţi la curăţat vase, în două restaurante La Mama. Şi sunt apreciaţi la serviciu. Pentru că sunt statornici şi dornici să-şi facă treaba bine şi să mulţumească.

Linda2_arhiva personala a Lindei Barr

La apartament, au învăţat să se gospodărească singuri, iar dacă la început erau permanent asistaţi de 3 persoane care lucrau în ture, acum doar un singur îngrijitor le mai oferă supraveghere. Iar din vara lui 2009, unul dintre tineri a ieşit complet din programul de asistare, fiind foarte bine integrat atât la slujbă, cât şi printre semeni. El a cerut să iasă din program, iar DGASPC de sector i-a aprobat cererea. De locuit, locuieşte însă tot în apartament, alături de colegii săi de viaţă.

Privind în urmă, din exterior, poate că nu pare magie. Dar este. Este magia încrederii pe care Linda a avut-o în aceşti tineri,în potenţialul lor şi, mai ales, în potenţialul şi şansa uriaşe pe care le oferă umanul şi voinţa de a face ceva. Dacă i-a fost greu să facă lucruri frumoase pentru ei? Da, i-a fost. Dar nu mai greu decât i-a fost să lupte cu piedici şi cu mentalităţi din România, care vedeau lucrurile altfel, sau nu le vedeau deloc.

În iunie 2014, Linda a reuşit să-i mai scoată o dată la masă, în oraş, pe 20 dintre „copiii săi” de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică nr.1 din Bucureşti. A fost o reuşită la care ea nu mai spera şi o surpriză neaşteptată pentru ei. „Lindaaaa!”, au strigat cu toţii, într-un val-domino, când au zărit-o intrând pe uşa restaurantului.

Dacă zânele nu plâng defel, Linda şi-a înăbuşit cu greu lacrimi şi suspine, când totul s-a terminat şi i-a văzut îndepărtându- se. Dar Linda nu este o zână ca toate zânele.

© Romanian Angel Appeal | 1991 - 2017 | Designed by Răzvan Rădulescu

Data privacy information Info Confidențialitate Date
In accordance with the GDPR Regulation, we inform you that this website can collect the following data: Referitor la regulamentul de protecție al datelor, vă informăm că acest site poate colecta următoarele date:
You will find more informations about this accessing the Terms Of Use Citiți informațiile complete accesând Termeni și Condiții
Some of the conditions are required. Please agree with then in order to move forward. Anumite condiții sunt obligatorii. Vă rugăm să le acceptați pentru a putea merge mai departe.